Romanul Spulberatic, deși jumătate din el se petrece în perioada comunistă, nu este despre acea epocă. Decorul și perioada devin elemente secundare care susțin cele patru perspective. Toate acestea, de fapt, încheagă portretul cât mai obiectiv al lui Tiberiu Vreme.

Tăcerea, nespusul, subiectele tabu din familie, sunt roțile care “macină” și ghidează destinul lui Tiberiu. El nu este prezent cu adevărat nicăieri: nici în perspectiva de amant, cea de soț sau de tată. Nici măcar în propriul jurnal.

Anca Vieru reușeste se lege în roman  două perioade istorice, trecut (“Epoca de aur”) și prezent. Prezent în care trecutul se înfiltrează discret în țesătura cotidiană creând suferință și angoasă.

Spulberatic este un roman de familie și despre familie, despre o poveste de dragoste și cum vremurile influențează destinele protagoniștilor, contemporani ori viitori.

Nu zic mai multe despre roman, pentru a nu vă strica plăcerea de a-l descoperi citind-ul. Mai jos sunt transcrise câteva discuții dintre subsemnatul, Anca Vieru și Ioana Bot, în cadrul prezentării cărții la Librăria Humanitas Cluj.

Da, am făcut Politehnica, am lucrat o vreme ca inginer. După Revoluție când industria s-a dus de râpă, am schimbat treptat. Iar scrisul a venit atât de neașteptat peste mine, încât de fiecare dată când sunt întrebată de ce?  și de ce atât de târziu? îmi este greu să dau un răspuns.

Pentru mine scrisul a reprezentat o disciplină din multe puncte de vedere, pentru că scrisul mi-a luat un timp pe care nu îl aveam. A trebuit să-mi organizez viața în jurul a trei poli: serviciul, scrisul și familia. Atunci am devenit mult mai grijulie cu risipirea. Am încercat să nu mai risipesc timp. Cât despre faptul că am o formație tehnică, poate acest lucru se vede un pic în felul în care construiesc poveștile, personajele.

Nu scriu zilnic. Ar trebui să scriu seara dar sunt obosită. Știu că unii scriitori se trezesc dimineața devreme, dar eu nu sunt o persoană atât de matinală. Prefer să-mi păstrez forțele pentru weekend. Eventual în timpul săptămânii mai revin pe ceea ce am scris anterior. Într-adevăr, diminețile de weekend sunt bune pentru scris.

Nu pot să spun că am. Scriu la computer, nu pe hârtie. Deja când m-am apucat să scriu eu era calculatorul și nu pot să renunț la ușurința pe care mi-o dă la redactare. Mai notez unele idei pe un carnețel, nu pe telefon.

Nu am un loc anume, pot să scriu și pe canapea cu laptopul în brațe. Prima parte a romanului am scris-o în sufragerie, pe canapea în timpul ce era Campionatul Mondial de Fotbal. Vacarmul acela constant de vuvuzele era bun. Mai supărător este când se discută.

Eu scriu foarte încet. De la Felii de lămâie au trecut trei ani, dar eu începusem deja cartea cu mult înainte. În general îmi place și să pigulesc un pic și să revin. La romanul Spulberatic am tăiat foarte mult din ce scrisesem. Atunci când am început, prima parte era mult mai dezvoltată, oarecum strica echilibrul cărții și atunci am tăiat.

Mă susține. Cel mai bun lucru a fost că nu s-a mirat. Pentru o persoană care scrie de foarte tânără familia știe că acest lucru este un dat, pe când la mine a venit într-un moment când aveam o mulțime de responsabilități, copil care dădea BAC, părinți. Poate s-au și bucurat că scapă de mine pentru o perioadă, s-au bucurat că se întâmplă ceva așa de neobișnuit. Cel mai tare s-au mirat prietenii. Ei au privit-o ca pe ceva ieșit din comun.

Am câteva povestiri începute. Cred că următoarea carte va fi de povestiri.

Pe Anca Vieru o găsiți pe blogul personal, iar cărțile ei sunt publicate de Editura Polirom.

Poți citi un interviu cu Gabriela Adameșteanu despre perioada comunistă, aici.