Răsuceanu Andreea cred că este scriitorul/criticul literar contemporan care iubește cel mai mult Bucureștiul. Altfel nu i-ar dedica atâtea cărți. Dacă până acum l-a analizat din perspectivă de critică și geografie literară( Cele două Mântulese, Bucureștiul lui Micea Eliade. Elemente de geografie literară, Bucureștiul literar. Sașe lecturi posibile ale orașului.), ultima carte O formă de viață necunoscută este un roman în care Bucureștiul este martorul tăcut care înmagazinează istorii, destine și personaje.

Vă las să o descoperiți pe Andreea Răsuceanu și viziunea ei prin interviul următor.

Romanul este de vreo zece ani în mintea mea, am tot scris fragmente, de-a lungul timpului, am început de fapt când făceam cercetarea pentru teza mea de doctorat, Mahalaua Mântuleasa, drumul către modernitate. Acum trei ani am fost la festivalul Orașul și literatura, unde am citit acele prime fragmente, scrise prin 2009. Sala era plină de critici și scriitori, iar feedback-ul lor a fost foarte bun, asta m-a făcut să mă apuc consecvent de scris. Așa a început, trei ani de zile am scris la carte, a fost o experiență epuizantă. Aveam însă deja cam 30 % din poveste, am avut un punct de plecare.

M-am gândit mult dacă să fac structura așa, tripartită sau nu. M-am consultat cu mai mulți editori, scriitori și critici – nu e rău să dai cartea mai multor persoane să o citească, fiecare vine cu părerea proprie, în funcție de orizontul său de așteptare, de cum vede el literatura. Dar până la urmă, deși au fost tot felul de păreri, eu mi-am urmat instinctul, am scris-o așa cum s-a cerut scrisă, chiar dacă poate e o construcție mai solicitantă pentru cititor.

Totul a pornit de la documentul istoric, dar asta nu înseamnă că mi-am găsit personajele de-a gata în documente. Știi cum arată documentele, fie că sunt acte de donație, testamente, cereri etc – au un caracter oficial, și deci un limbaj formal. Totuși, dacă știi să le citești, descoperi multe lucruri despre cei care le-au formulat, despre dorințele ascunse, ambițiile, nemulțumirile lor. Eu am pornit, când am scris istoria străzii Mântuleasa, de la două acte de donație, o cerere adresată primăriei și o pisanie. E destul de greu să extragi de aici un personaj. (Zâmbește). Ceea ce am găsit a fost un profil, așa, foarte vag, al personajului care ulterior a devenit cu totul altceva: am scris povestea lor așa cum aș fi vrut eu să fie, nu așa cum cred că a fost. În teza de doctorat nu puteam interpreta pe marginea documentelor, nu puteam umple golurile din ele cu imaginația mea. Și treptat s-a acumulat frustrarea asta, pentru că îmi tot imaginam cum trebuie să fi fost. Ajungi să trăiești cu obsesia asta, să vezi personajele, să le auzi. Această carte a fost ca un debușeu, cred că de aici forța despre care s-a vorbit legat de ea, a izbucnit, pur și simplu, din mine, după multă vreme de acumulări.

M-a preocupat să redau cât mai bine epoca, dar într-un mod organic, viu, fără să încarc textul cu informație doar de dragul de a arăta că știu multe lucruri despre un interval istoric sau altul. Toate locurile acestea (n. r. din roman) sunt foarte bine studiate, fie că am citit, m-am documentat despre ele, fie că le-am bătut la pas de foarte multe ori. Până când nu am simțit că mi le fac ale mele, nu m-am apucat să scriu.

Sărind de la una la alta, m-am dus chiar și în Cernăteștiul despre care scriu. Nu e vorba despre Cernăteștiul de azi, de lângă Buzău, ci de vechiul Cernătești, care se afla undeva pe lângă Valea Călugărească. Acolo aveau pământ ctitorii bisericii Mântuleasa, care sunt și personaje ale cărții, există chiar o vale a Mantii (e vorba de Mantu cupețul, soțul dispărut al Stancăi). Și acum este o zonă semi-sălbatică, atunci îmi imaginez că era și mai sălbatică, cu case rare, înconjurate de viță-de-vie. Pe această vale îngustă coborau înainte oamenii, de la viile pe care le aveau pe deal. Am făcut de multe ori drumul aceste pe jos, până când am simțit că pot să scriu despre locurile acelea ca și cum ar fi ale mele.

Exact. Nu pot să scriu despre locuri din imaginație, nici măcar despre Istanbul nu am scris din imaginație. M-am dus și l-am văzut. Până nu am trăit un pic în locul acela nu m-am apucat de scris. Mi se pare vitală legătura aceasta dintre individ și locul în care trăiește, sau prin care doar trece, dar care capătă o anume semnificație pentru el.

În primul plan al cărții, cel la persoana I, care e un fel de jurnal de doliu, naratoarea este obsedată de a mai trăi o dată, împreună cu Ioana, în același timp și loc. Aceasta este o obsesie a căutării pe care o au și celelalte personaje. Importanța aceasta a locurilor apare în multe niveluri în carte. De altfel, cartea pornește de la istoria unui loc. Este vorba despre terenul pe care s-a aflat fosta școală Mântuleasa (deasupra unor pivnițe uriașe), și de încă o bucată de pământ alăturată. Aici cred că a fost, la început de secol XVIII, gospodăria Manților, tot aici s-a aflat casa Elenei Mangâru, la început de secol XX. Aici este, în roman, și casa unde locuiește cu chirie Ioana, o perioadă, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Da, este reală. Am găsit la un moment dat un document în care Elena Mangăru cerea primăriei să-i mai dea o porțiune de 300 de metri lângă Școala Mântuleasa, pentru că voia să-și ridice acolo o casă și nu se putea așeza fundația din cauza unor pivnițe atât de adânci, că nu se putea clădi nimic deasupra lor. Bineînțeles că am făcut legătura cu pivnițele din proza lui Eliade (de altfel, tot centrul istoric bucureștean, ca și cel clujean, e plin de astfel de pivnițe de vinuri și catacombe). Cu siguranță negustorii Manți aduceau celebrul vin de Cernătești și îl depozitau în aceste pivnițe. Mi s-a părut extraordinar că istoria, uneori, imită literatura, și nu numai invers, și pornind de aici am scris povestea zonei acesteia și a casei. Asta în prima mea carte, Cele două Mântulese. După care, am început să-mi imaginez mai mult decât am găsit în dosarul cu documente despre bucata de teren de lângă școala Mântuleasa, și abia aici m-am simțit, în sfârșit, extraordinar de liberă. Într-adevăr, ficțiunea, literatura îți dau cea mai mare libertate. Am putut să imaginez, nu să reconstitui, povestea acestor femei care vor să creeze ceva durabil, peren, într-o perioadă care le este potrivnică, fie că e vorba de secolul al XVIII-lea sau de Primul Război Mondial. Toate trăiesc cu obsesia de a rămâne cumva în conștiința colectivă, în memoria posterității, și aleg să facă asta prin intermediul unui act creator.

S-au spus deja multe lucruri de care m-am bucurat, pentru că o carte nu există cu adevărat până când nu e citită și nu creează un moment de discuții, de dezbatere în jurul ei. S-a spus că e un roman istoric, social, că e un roman filozofic, că e o carte foarte bine scrisă, cum nu s-a mai scris de mult în literatura română, o carte care va trece proba timpului, s-a vorbit despre senzorialitate și sinestezie, dar și despre dimensiunea ei întunecată, morbidă. Eu mă bucur de toate reacțiile, chiar și de cele cu care nu mă identific, pentru că, așa cum am zis, important e ca o carte să fie citită, să fie vie.

M-am bucurat că mai mulți au observat rolul important al fotografiei în carte. Al ideii de fotografie. Fotografia e un vehicul al memoriei, în primul rând. Dar, în ciuda impresiei că ea extrage un anume moment, o instanță a existenței noastre, o salvează de la distrugere și dispariție, de fapt fotografia include o mică moarte, un moment irecuperabil, trecut, pierdut pentru totdeauna. El poate fi reanimat, recuperat prin intermediul memoriei noastre, dar niciodată întocmai cum a fost, ci transformat, alteat de percepția noastră, de nostalgie, de toate sentimentele pe care ni le provoacă, cu sau fără vrerea noastră, vederea unei fotografii. Fotografia ne plasează și într-o anumită poziție de vulnerabilitate, ne expune unei priviri exterioare, străine: unul din personajele cărții, Ioana mare, își arde fotografiile după ce vede cum portrete ale unei femei moarte de curând sunt aruncate la groapa de gunoi și luate de vânt.

Bineînțeles că da. Toate cărțile mele sunt ilustrate. Asta se datorează și formării mele în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii, și profesorului meu Sorin Alexandrescu. El mi-a insuflat interesul pentru studiul imaginii, la nivel teoretic, dar nu numai. Am încercat să-mi ilustrez fiecare carte cât mai amplu, în cazul volumului despre strada Mântuleasa am avut un corpus de imagini cu documente, pictură murală, fotografie de obiecte de muzeu etc.

Am o colecție destul de substanțială de fotografie veche, o vreme am scotocit prin toate anticariatele în acest scop.

Cam așa. Dar să știi că dacă eram clujeancă tot m-ar fi interesat orașul, adică spațiul între limitele căruia exiști. Cred că locul în care trăiești te definește, își pune definitiv amprenta asupra ta. De câte ori am plecat cu burse, am fost la Paris cu o bursă post-doctorală, de exemplu, a fost extraordinar, totuși, acolo nu am putut să scriu. Am putut să fac orice: cercetare, am citit enom în bibliotecă, am fost la cursuri, întâlniri cu grupul de cercetare din care făceam parte, dar nu am putut să scriu. Și nu e vorba doar despre literatură, ci și de critică sau teorie. Scriam greu, prost, repetitiv. Abia întoarsă acasă mi-am reintrat în mână.

Întotdeauna am crezut că acasă este locul în care te-ai născut. Și m-a interesat foarte mult raportul acesta, cu spațiul în care trăiești. Întotdeauna există o legătură strânsă între individ și locul în care se naște și trăiește. Pe deoparte pentru că îți impui tu, cumva, propria amprentă pe morfologia locului respectiv, pe de altă parte, pentru că și locul te influențează, și, în timp, treci printr-o transformare subtilă, pe care uneori nici nu o observi.

Pentru mine, uneori, Bucureștiul este un rău necesar, devine insuportabil pentru că a devenit sufocant. Atunci mă refugiez în insulele din spatele marilor bulevarde, ale micilor străzi liniștite, iar acolo simți că respiri, simți că timpul s-a oprit. Este un fel de liniște stranie, pentru că aceste străzi, deși sunt înconjurate de marile bulevarde și ar trebui să se audă zgomotul lor, nu se întâmplă asta. Sunt și alte mirosuri, care parcă au rămas din alte timpuri, și uneori ai senzația că, dacă nu ești atent și tot revii în locurile acelea, poți să fii în același loc și timp cu personajele tale. Oricum, Bucureștiul este locul din care nu pot pleca pentru foarte multă vreme, este singurul loc în care pot să scriu cu adevărat, mai ales literatură.

Când mi s-a propus să preiau colecția de proză contemporană de la Humanitas, e mai bine de un an de atunci deja, aveam în minte portretul-robot al scriitorului român contemporan ideal. Mi-am dorit ca fiecare carte în parte să fie altceva, să arate o altă față a literaturii, să exploreze și alte zone. Să fie un alt tip de ficțiune care să ofere o alternativă față de o scriitură mai degrabă minimalistă, epurată de orice fel de elemente de stil. Nu în sensul că mi-am dorit ca toți scriitorii să fie calofili, ci să găsesc voci foarte personale, voci care să meargă și pe căi mai puțin bătute în momentul acesta. Bineînțeles că m-am gândit și la prozatorii care îmi plac mie foarte mult și despre care știam că lucrează la o carte nouă.

Primul dintre ei a fost Augustin Cupșa cu un roman (Așa să crească iarba pe noi) pe care l-am citit pe nerăsuflate și la care am zis da imediat. Cred că este o voce foarte puternică și îmi place mult că știe să se reinventeze de la o carte la alta și este la fel de credibil. Are ceva recognoscibil, există o amprentă a scrisului lui, dar nu plictisește și nu merge în aceeași zonă a ficțiunii.

Pe urmă, am vrut să public o prozatoare care mi se pare subevaluată, este vorba despre Diana Adamek. Nu știu dacă neapărat subevaluată, ci prea puțin comentată, prea puțin discutată. Ea vine cu o proză foarte elaborată, subtilă, foarte rafinată. Acum are în lucru un nou roman, care va apărea anul viitor – Anul vrăbiilor. De fapt, am căutat la fiecare scriitor inclus în colecție o voce foarte puternică și singulară și cred că am găsit niște voci care să convingă.

Sebastian Sifft a venit cu un roman foarte puternic, cu o formulă inedită, Câinele iubirii.

Bogdan Răileanu la fel, cu primul lui roman, Dinții ascuțiți ai binelui, a mai publicat înainte un volum de proză scurtă.

Pentru toamna aceasta urmează romanul lui Radu Vancu- Transparența, care e o poveste de dragoste frumos scrisă, și totodată o poveste a Sibiului, și un volum de proză scurtă al lui Iulian Popa, Guadalajara se numește.

Acum, Middlesex. O carte pe care nu am citit-o la timpul ei și pentru care am așa un fel de mixed feelings. Îmi plac foarte mult unele lucruri, dar pe la jumătate a început să mă piardă, mi se pare prea lungă, și mi se pare că perpetuează niște clișee. Citesc mult și divers, în continuare multă proză contemporană străină.”

Poți găsi și cumpăra romanul Andreei Răsuceanu-O formă de viață necunoscută aici.

Fotografie de la lansarea cărții la Cluj, octombrie 2018.

© klausblog.ro