Se pregătește apa fierbinte în ceainic. Se adaugă plante de ceai: lavandă, flori de tei, coada- șoricelului, iarbă de lămâie, rooibos din belșug, coajă de portocale și câteva boabe de ienupăr. Se deschide ultimul roman al Doinei Ruști, Homeric, și se citește pe nerăsuflate.

Dacă și cărțile ar avea instrucțiuni de folosire, cred că acestea ar fi cele mai potrivite romanului „Homeric”.

Am discutat cu Doina Ruști despre păduri fermecate, geografii literare, despre cum ideile se nasc la Cluj și se scriu cel mai bine la București, oraș pentru care s-a luptat foarte mult.

Este foarte lungă istoria asta. Trebuie să spun că prin școală detestam secolul al-XVIII-lea. Mi se părea cel mai alunecos, nehotărât –  era deist, avea porniri către știință, către lucrurile spectaculoase, dar și o anumită superficialitate spirituală, care până la urmă a fost și bună și rea.

A fost bună pentru că a creat Enciclopedia și a accesibilizat cultura, dar, totodată, în literatură, a adus o anumită artificiozitate, dacă ne gândim la toate romanele de amor, cu o sumă de personaje mitologice, sau la literatura apăsat intelectualizată.

Apoi, mai târziu, foarte târziu de fapt, m-am apropiat de fanarioți. Vroiam să știu câte ceva despre epoca post-brâncovenească. Literatura veacului al XVIII-lea nu a fost spectaculoasă – ne aflam la începuturi, cu poeții Văcărești, cu Costache Conachi, îndrăgostitul șef de poliție din Iași, care scria romanțe. Și, nu știu cum, am început să caut și alte informații dar am descoperit că informația pentru acest secol era destul de săracă. Și așa am găsit acea splendidă carte a lui Ștefan Lemny (Sensibilitate și istorie în sec al XVIII-lea românesc), care apăruse la Editura Meridiane, ultra concentrată, o carte scrisă de un specialist care vrea să facă hatârul oamenilor nespecialiști. Apoi am luat V. A. Urechia – cartea lui monumentală, Istoria românilor, 16 volume cu documente, multe dintre ele particulare, ceea ce mi-a adus și morbul arhivelor. Dar asta n-a însemnat mare lucru. Documentarea înseamnă foarte puțin pentru un romancier. Nu vroiam să scriu o monografie istorică. Chiar mi se par jenante monografiile, mai ales acele cărțulii în care o poveste de-a gata e repovestită pe tonul lui Sadoveanu – mi se pare aproape un plagiat.

Îmi place să mă întorc la teritoriul acela bucureștean, de secol al-XVIII-lea, și să creez acolo o poveste care de multe ori e anterioară documentării, născută dintr-o emoție, dintr-un fapt autobiografic.

Interviul pe larg, aici.

Pe Doina Ruști o poți urmări pe site-ul personal iar cărțile le găsești în toate librăriile bune, dar și pe site-ul Polirom.