Olga Tokarczuk-Călătoria oamenilor Cărții

Recenzie — 5 Min

Olga Tokarczuk-Călătoria oamenilor Cărții

Recenzie — 5 Min

Olga Tokarczuk-Călătoria oamenilor Cărții

Olga Tokarczuk este laureata premiului Nobel pe anul 2018, acordat cu un an întârziere în urma scandalului din cadrul Academiei Suedeze.

Este considerată una din cele mai bune voci a generației ei din Polonia. O critică la adresa politicilor de dreapta a guvernului polonez, Olga Tokarczuk a debutat în proză cu romanul Călătoria oamenilor Cărții (1993).

Acest roman a fost prima creație tradusă în românește, de către Constantin Geambașu, fiind publicat de Editura Polirom în 2001.

Călătoria oamenilor Cărții urmărește călătoria a trei personaje, Marchizul, Veronica, Gauche, care pornesc în căutarea unui Graal literar, numit Cartea Vieții sau simplu, Cartea.

Acest obiect-motiv al călătoriei și al dorinței de cunoaștere- capătă mai multe straturi simbolice ale miturilor asemănătoare în care factorul catalizator este setea de cunoaștere absolută, adevărul, ori parcursul inițiatic. În fapt, Marchizul este singurul care are ca scop direct găsirea Cărții, Veronica și Gauche participă conjunctural în acestă călătorie.

Traseul inițiatic poartă personajele din Paris până în munții din nordul Spaniei, motiv pentru autoare de a realiza o frescă a Franței secolului al XVII-lea, unde țesătura cotidianului este întretăiată de referințe oculte, alchimice; referințe pe care Olga Tokarczuk le stăpânește cu desăvârșire.

Din întregul parcurs al călătoriei, care spre final capătă o aură de pelerinaj, două întâmplări merită menționate: discuția despre Ucello din casa domnului de Chevillon și întâlnirea cu Delabranche.

Paolo Ucello este menționat în roman prin prezentarea lucrării Sfântul Gheorghe și dragonul, pictată în jurul anului 1470. Ucello, pe numele adevărat, Paolo di Dono, a fost un pictor florentin, obsedat de perspectivă și redarea acesteia în pictură. Puținele dovezi scrise și mărturii, evidențiază că această obsesie de perfecțiune este ceea ce l-a împiedicat să câștige de pe urma picturii. Această obsesie l-a împins să lucreze solidar, creându-și o aură de hermit, de adept al lui Euclid, ca mai târziu, în timpuri moderne să fie considerat un alchimist printre pictori. Italo Calvino, Honore de Balzac, Gregory Corso au scris despre el ori s-au inspirat din lucrările lui. Porecla de Ucello (pasăre în italiană) și-a primit-o datorită iubirii lui pentru păsări, deși acestea se regăsesc reprezentate în puține lucrări.

Pictural, Ucello lucrează în canoanele goticului târziu, iar tabloul Sfântul Gheorghe și dragonul rămâne un exponent al tradiției gotice. Putem observa atenția pe care o acordă perspectivei: consistența norilor, coronamnetul copacilor, șirurile de munți din planul ultim. Liniile de forță converg către actul uciderii: sulița Sfântului Gheorghe pare că își trage forța din norii de furtună, semn al misiunii divine, iar aripile dragonului care formează un V confirmă supunerea forțelor malefice.

Fotografia tabloului este de la National Gallery, Londra, unde se află în prezent. Lucrarea a fost furată în 1939 de către naziști de la Contele Karol Lanckoronski și era destinată viitorului Muzeu al lui Adolf Hitler. A fost recuperată de către armata americană și a fost cumpărată de National Gallery în 1959.

A doua mențiune este întâlnirea cu Delabranche, acest “sihastru din propria voință, medic din întâmplare”¹, pe care îl găsim înspre finalul călătoriei celor trei. Întâlnirea cu el aduce o confirmare a necesității continuării drumului, dar și îmbracă întregul demers într-o aură mistică.

În tainele casei săpate în stâncă, adună ca într-un “muzeu neobișnuit”² cărți rare, ustensile, eprubete și alambicuri. Dar, cel mai important, Delabranche deține secretul creării de homunculus. Homunculus, sau persoană mică, este o reprezentare în miniatură a ființei umane. Prima mențiune este atribuită lui Paracelsus, în lucrarea De nature rerum (1537). Conceptul apare în alchimie și preformationism (credința că sperma animală conține o versiune în miniatură al animalului).

Concluzionând, deși Marchizul, un inițiat al societății oamenilor cărții și Delabranche- arhetipul alchimistului, pot să întrezărească esența absolută a existenței, în final, Gauche este cel care o descoperă în totalitate, profetic anunțată de visul acestuia care era “să poată să spună: <> și să se scoată în felul acesta pe sine din abisul indefinitului.”³

^Note: