Interviu — Timp de citire 6 minute

Linn Ullmann: “Am fost copilul ei şi copilul lui, dar nu şi copilul lor”

Interviu — Timp de citire 6 minute

Linn Ullmann: “Am fost copilul ei şi copilul lui, dar nu şi copilul lor”

În Neliniște, Linn Ullmann își demitizează tatăl, deschizând o ușă în viața personală a regizorului Ingmar Bergman.

“Am fost copilul ei şi copilul lui, dar nu şi copilul lor, niciodată nu am fost toţi trei; când mă uit prin maldărul de poze de pe masa din faţa mea, nu găsesc nici o fotografie cu toţi trei. Ea, el şi cu mine (1)”,spune Linn Ullmann, ultimul din cei nouă copii ai lui Ingmar Bergman, deși acesta nu s-a căsătorit niciodată cu Liv Ullmann, mama ei.

În ciuda acestui impediment adminstrativ, cu Linn va decide Bergman să lucreze împreună la o carte despre viața lui. Însă bătrânețea și mai apoi moartea lui lasă nefinalizată ideea cărții. În schimb, la o distanță de 10 ani de la moartea lui, Linn revine asupra proiectului, transformându-l în volumul Neliniște, acest hibrid de memorii și ficțiune.

Naratoarea își analizează tatăl, rememorându-l în același timp. Se apropie de imaginea lui, o descompune cu curiozitatea copilului și, în final, face un colaj de amintiri și realități prin ochiul scriitoarei care a devenit între timp.

Fiica- scriitoare, aflată în plină ascensiune, îl intervievează pe marele Ingmar Bergman când acesta se apropie de 80 de ani. Ea aduce în firul narativ amintiri pe care el nu și le mai poate aminti, deși spunea tot timpul că memoria lui este mai bună. Încearcă să-și găsească tatăl, mama absentă, liniștea copilăriei, dar și să înțeleagă Imaginea lui, legenda lui.

Volumul surprinde complex atmosfera scandinavă, fie că este austeritatea insulei cu iernile lungi și verile scurte, fie că este orașul nordic cu arhitectura specifică.

Fårö, insula

La baza cărții stau șase conversații înregistrate la Hammars, locuința lui Bergman de pe insula suedeză Fårö, locul în care Bergman a lucrat și a evadat cea mai mare parte din viață: Acesta e locul după care tânjeşte tata când se află la Stockholm, în apartamentul din Karlaplan; iarna pe insula Fårö nu se lasă îmblânzită, e ceea ce este, vara e pentru ceilalți, solicitantă și insistentă, luminoasă şi cochetă: „Priveşte cât sunt de frumoasă, priveşte-mi macii și cerul înalt și albastru şi câmpiile care amintesc de savanele africane (2)“.

Fårö este situată în nordul insulei Gotland, având aproximativ 112 km2 și este legată cu două curse feribot de insula principală. În suedeză, se traduce prin insula oilor, însă în dialectul specific insulei- faroymal, înseamnă insula călătorului. Insula nu are bancă, oficiu poștal, doctor sau poliție. Linn detaliază cum tatăl ei se ducea aproape zilnic să-și cumpere ziarul, trecând cu curse de feribot pe Gotland.

Insula Fårö va deveni parte din ființa și creația lui Bergman. Domeniul este compus din patru case, un cinema, și o moară de vânt: Hammars- casa principală și atelier de lucru al lui Ingmar Bergman, casele de oaspeți, Ängen, Skrivstugan, Dämba cu Biografen- hambarul transformat în cinema și moara de vânt transformată în locuință, Kvarnen.

Peisajul sălbatic și dificil al insulei va deveni un landmark în filmele precum Through a Glass Darkly (1960), Persona (1966), Shame (1968), A Passion (1969), și seria TV Scenes from a Marriage (1973). Prin documentarele Fårödokument (1969) and Fårödokument (1979), Bergman a evidențiat depopularea insulei, dar și schimbările economice pentru cei rămași.

Linn este cea care se va ocupa de proprietate după moartea lui în 2007, fiind cea care a pus bazele Fundației The Bergman Estate on Fårö, fundație care urmărește testamentul Bergman în ceea ce privește proprietatea.

Liv Ullmann, mama

Mama ei, Liv Ullmann, este prezentă pe întreg parcursul volumului, după cum bine evidențiază Ovio Olaru, traducătorul ediției românești: Mama lui Linn, practic a fost o aventură, între a patra și a cincea soție, . Cumva din carte reiese că a fost singura dragoste adevărată a tatălui, toate celelalte fiind niște relații bazate pe chestiuni pragmatice. El și insistă în carte asupra aspectelor super pragmatice ale raportului pe care îl are cu Ingrid, ultima lui soție (3).

Portretul mamei este compus din fragmente de stări și momente diferite din viața fiicei. Acestea apar din senin în fluxul povestirii. Schimbarea perspectivei, de la persoana I la persoana a III-a, arată complexitatea relației aceasta: Mama nu e o zeiţă, dar frumuseţea ei e din acelea care aparţin tuturor și nimănui în același timp – ca un parc național. Când fata încearcă să și-o înfățișeze în minte, vede un şir întreg de fețe diferite, succedându-se sau suprapunându-se (4).

Viața artistică a mamei, dorită și adulată de toată lumea, o afectează pe Linn atât în relația maternă, cât și în relațiile personale, ca adolescentă și mai târziu. Linn va ajunge să tânjească tot timpul după iubirea mamei și să o caute în fiecare imagine: Femeia din tablou se află pe o plajă albastră și priveşte către marea la fel de albastră. Nu i se vede fața, ci doar rochia lungă şi albă şi părul lung și bălai, atât de lung, încât și l-a legat cu cordonul de la rochie ca să-l țină în loc. An după an, femeia din tabloul bunicii stă la marginea mării cu părul ei bălai și priveşte în depărtare fără ca măcar o singură dată să se întoarcă arătându-și fața, priveşte doar in depärtare, tânjeşte şi aşteaptă. Imi închipui că acel tablou o înfăţişează pe mama (5).

Ingmar Bergman, tatăl

Linn își petrece aproape toate verile cu Bergman. Ceilalți frați sunt prezenți în viața lui, dar nu atât de constant. După cum afirmă și Ovio Olaru: ea nu pare să interacționeze foarte mult cu ei. În culise, cine știe ce se întâmplă în realitatea istorică, că poate a fost destul de apropiată de frații ei. Nu știm asta. Pe de altă parte cred că ne ajunge să știm raportul ei direct cu tatăl. Ea obișnuia să vină în vacanțele de vară adusă de Liv, să stea cu tatăl și efectiv aveau un soi de ritual, în care tatăl lucra și era distant, dar aveau acest ritual fără cuvinte, în care se uitau la o grămadă de filme, într-un soi de hambar recondiționat să fie un cinematograf (6).

Programul riguros al lui Bergman este faptul ce răzbate cel mai puternic din roman. Un om obsedat de ceea ce lasă în urma lui, cu un program zilnic constant care nu lasă loc foarte des pentru improvizație sau iubire. Același lucru observă și Ovio Olaru: Un tată idiosincratic, foarte sever, cu o etică a muncii foarte bine pusă la punct și care, când vine fiica lui în fiecare vacanță, are puterea, cu toate că o îndrăgește, să zică nu. El își scrii acolo romanele despre părinți sau medita (7).

Cu timpul Bergman parcă fuzionează cu insula care îi ține loc de ceas și calendar iar viața lui se pliază pe sezonalitatea anotimpurilor: Vine la Hammars la sfârşitul lui aprilie şi pleacă la sfârşitul lui septembrie. Când ridică ochii din carte și vede pinii, plaja pietroasă și cerul, ştie cu precizie ce dată este și ce oră, fiindcă lumina nu minte niciodată. Sigur că ştie data și ora, indiferent ce lumină e afară, fiindcă toată casa e plină de ceasuri, iar pe masa de scris din mijlocul camerei stă jurnalul deschis, sau agenda, cum îi mai spune, în care scrie în fiecare zi (8).

Această detașare de viața socială, de concentrare în munca intelectuală îi afectează și relațiile cu femeile din viața lui: A suferit atât de mult după ea [n.m., Ingrid, ultima soție], că a ajuns să-și dorească el însuși să moară. Era de părere că pragmatismul e o condiţie esențială pentru o dragoste durabilă. Importanța pragmatismului nu trebuie subestimată. Acest lucru e valabil atât în dragoste, cât și în munca creatoare. Tatăl nu le-a văzut niciodată pe femeile din viața lui ca pe nişte muze. Nu cred că a folosit vreodată cuvântul ăsta. El compara femeile cu niște viori Stradivarius – nişte instrumente, dar nu nişte muze (9).

Spre finalul vieții lui și accentuarea bolii Alzheimer, Lin este cea care îl îngrijește până în ultima clipă și cea care se va ocupa mai apoi de proprietățile lui. Prinsă între austeritatea insulei și demența tatălui, Linn rămâne credincioasă amintirii tatălui.

Un tată, care și-a organizat înmormântarea discretă, departe de ochii presei: Au venit și jurnaliști și fotografi, dar nu au avut voie să se apropie decât până la zidul de piatră. Nu au primit permisiunea să intre în cimitir sau în biserică. Familia angajase trei bodyguarzi pentru înmormântare, responsabili cu ordinea paza, iar ei își luau treaba foarte în serios şi erau atât de solemni, încât părea că sunt dotați cu armură şi coifuri şi că păzesc nişte porți fantastice în spatele cărora era numai foc pară. Jurnaliștii, încălțați în pantofii lor cei mai eleganți, își blestemau zilele, fiindcă în spatele zidului de piatră iarba nu fusese cosită şi călcau în excremente de oaie oriunde puneau piciorul (10).

Linn Ullmann, astăzi

Linn Ullmann s-a născut în 1966, în același an în care filmul Persona a fost lansat cu mama ei în rolul principal, actrița norvegiană Liv Ullmann. Și-a împărțit copilăria și adolescența între verile pe Fårö cu tatăl și restul timpului alături de mama ei în Oslo, Los Angeles sau New York.

În prezent locuiește în Oslo și este gazda și co-creatoare a podcastului literar How to Proceed.

Note: